Citesc cu mare interes toate editoriale domnului Cristian Tudor Popescu. Astazi, am gasit unul despre Adrian Mutu, asa cum nu am mai citit la nimeni pana acum.
Nu am fost deloc tolerant cu Adrian Mutu în cazul de doping cu cocaină din 2004. Fiind o supervedetă, influenţa lui asupra comportamentului a sute de mii de tineri români care îşi fac din el un idol este considerabilă şi nocivă. Scriam atunci că el însuşi devine un drog creator de iluzii periculoase – Drogul Mutu. Într-o noapte, Ovidiu Ioaniţoaia mi-a înmânat un poster înrămat cu Mutu în plină acţiune, pe care „Briliantul” semnase „E constructiv să critici şi nobil să ai puterea să ierţi! Cu prietenie, Adrian Mutu”. Un gest frumos, dar care nu m-a convins că Mutu va avea puterea să reziste tentaţiei drogurilor, femeilor, vieţii de noapte care poate distruge un sportiv. Cu trecerea anilor însă, nu aveam decât să constat, cu surprindere şi bucurie, că Mutu s-a salvat ca fotbalist de clasă. A muncit serios, s-a menţinut la un nivel ridicat de joc pe plan internaţional şi a făcut mult, cel mai mult, pentru naţionala României. Încă nişte ani buni el mai poate fi o valoare incontestabilă.
Vine însă acum, ca un bumerang peste timp, decizia Tribunalului de Arbitraj Sportiv: peste 17 milioane de euro are de plătit Mutu lui Chelsea. Averea lui este în jur de 14 milioane euro – decizia TAS îl trimite în groapa datornicilor.Prizând „praful” alb, Mutu a greşit, incontestabil şi grav. Dar, pentru asta, a primit pedeapsa de suspendare pe 7 luni de la Federaţia Engleză. Clubul Chelsea se confrunta, practic, cu o indisponibilitate a jucătorului Mutu, cumpărat cu bani grei de la Parma, 15,8 mil. lire sterline. Pentru că această indisponibilitate nu era cauzată de o accidentare sau o boală, ci de consumul voluntar de drog, Chelsea ar fi putut să nu-i plătească salariul pe perioada suspendării, lăsându-i însă şansa să se reabiliteze după aceea, atât în faţa conducerii clubului, cât şi a suporterilor englezi – ceea ce Mutu a şi făcut, dar la cluburi din Italia. Pentru că Chelsea lui Abramovici şi Mourinho a ales să-i rezilieze contractul, dându-l pur şi simplu afară. Astfel, românul a fost pedepsit încă o dată pentru aceeaşi vină, ceea ce contrazice un străvechi principiu de drept roman – Non bis in idem -, iar clubul a renunţat, unilaterial, să-şi recupereze investiţia şi daunele de imagine prin prestaţia lui Mutu.
Dacă, totuşi, Mutu trebuie să plătească, e de înţeles că banii nu pot fi puţini. Amenzile şi despăgubirile în fotbalul de azi trebuie să fie pe măsura sumelor la care se ridică transferurile şi salariile jucătorilor, care au ajuns la cote scandaloase, imorale după părerea mea şi, în ultimă instanţă, nesportive. Dar orice sancţiune financiară pentru daune trebuie să aibă şi un sens social. Nu ştiu, n-am reuşit să aflu de nicăieri cum îşi justifică decizia judecătorii care au validat suma de 17 milioane euro, însă o amendă care face un om pulbere, punându-l în situaţia de a nu-şi mai putea continua activitatea, ajunge să pedepsească o nedreptate cu alta şi să facă un rău societăţii în ansamblu. De asemenea, rolul de exemplu al sancţiunii, prin care sunt descurajaţi alţi jucători să comită aceeaşi greşeală ca Mutu, este spulberat: în loc să ia aminte, profesioniştii vor fi revoltaţi de ceea ce consideră, pe bună dreptate, un abuz. Nu întâmplător preşedintele clubului Palermo, Zamparini, cel care l-a făcut „ţigan şmecher”, e acum de partea lui Mutu.
Decizia TAS, care e un tribunal european, arată ca o decizie a Justiţiei române, dacă situaţia s-ar fi creat la noi, între, să zicem, Steaua lui Becali sau Rapidul lui Copos şi un jucător valoros, caz în care n-aş fi fost nici pe departe atât de mirat.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu