Mihai Mironica: Amurgul Idolului

Cred că Adrian Mutu ar fi fost jucătorul preferat al lui Friedrich Nietzsche. Filosoful german din secolul 19 postula, la un moment dat, în „Amurgul Idolilor” că „nesăbuinţa pură întremează”. Şi cred că l-ar fi luat pe Mutu drept studiu de caz. Citeam din această carte în avionul naţionalei care se îndrepta spre Budapesta. În jurul meu, jucătorii „cuminţi” ai acestei generaţii, întrunind criteriile de moralitate ale lui Răzvan Lucescu. Absenta „nesăbuitul în stare pură”. Probabil că Răzvan e în profund dezacord şi cu Nietzsche. Ca orice om „decent” al vremurilor noastre.

Mutu ar fi fost pentru Nietzsche prototipul fotbalistului „decadence”. Care a ajuns la apogeul decăderii sale (de ce n-ar avea şi decăderea apogeul său?) în ambientul perfect, la Florenţa, oraşul Renaşterii, ultima etapă din e/in-voluţia omenirii pe care Nietzsche o glorifica. „O epocă atât de risipitoare şi de supusă fatalităţii”.

Moravurile îmblânzite ale vremurilor noastre, prin prisma cărora este judecat Mutu acum, nu sunt pentru Nietzsche decât „urmarea declinului nostru”. Al societăţii noastre. Cred că Mutu ar fi rupt cu Becali şi ar fi semnat cu Nietzsche.

Când Mutu s-a dedicat total vieţii „pline, debordante, risipitoare” la Londra, el a povestit că a făcut cunoştinţă cu un personaj teribil de contrastant, Idiotul lui Dostoievski. Cred că, dacă Idiotului i s-ar fi cerut acum părerea, ar fi sesizat doar chipul „extraordinar” al lui Consuelo, „cu ochi care trădează însă suferinţa”, aşa cum remarca privind portretul Nastasiei Fillippovna.

Mircea Lucescu spunea că Mutu este un tip cult, peste medie. Până la urmă, şi înfăşurarea în prosop a fierului cu care îl baţi pe ospătar e un gest care trădează o cultură peste medie. Acelaşi Mircea Lucescu povestea că vechiul său tovarăş, Florea Dumitrache, avea o singură carte pe care o privea mereu în vestiar. Voi vota întotdeauna pentru cultura geniului fotbalistic „decadence” al anilor 70.