Cristian Tudor Popescu: A. Mutu

"Ştii cine sunt eu, bă?! Îmi stai tu mie în cale, băi, prăpăditule?!" În ciuda tuturor diferenţelor care pot fi enumerate pe loc, A. Mutu şi C.V. Tudor au ceva fundamental în comun: convingerea fermă că, la trecerea lor, oamenii obişnuiţi trebuie să aştepte în genunchi şi cu gura căscată ca să-i scuipe Zeul în ea. Năpustirea asupra antrenorului Fiorentinei, vine după ce A. Mutu a lovit cu sălbăticie doi ospătari, unul în România, altul la Firenze pentru că n-a mai vrut să-i aducă băutură pe datorie. Ca şi C. V. Tudor bruscând şi înjurând oameni, A. Mutu nu s-a gândit o clipă că are trei copii al căror tată devine un simbol al derbedeismului în fotbalul european. Despre rolul lui de model pentru tinerii români e ridicol să mai vorbim, A. Mutu m-a lămurit în urmă cu câţiva ani că vrea să-şi trăiască viaţa cum crede, că n-au decât să nu se ia după el. Ca şi grija care-l roade pe A. Mutu pentru imaginea României... Lăsând la o parte profilul moral al insului A. Mutu în raport cu societatea, rămâne raportul lui cu fotbalul, sportul datorită căruia ştim cum îl cheamă.

Pentru că ştie să dea cu piciorul în minge, A. Mutu crede că poate să dea şi în oameni care nu-i pot riposta pe măsură. Dacă n-ar fi fost o vedetă fotbalistică, ar fi fost un client al puşcăriilor. Alţi tineri golani caftangii măcar s-au apucat de box ca să câştige un ban - acolo poţi să loveşti, dar poţi şi să fii lăsat lat. A. Mutu n-a fost şi nu este un mare fotbalist pentru că puţin îi pasă de fotbal. Prin toate actele sale extrasportive din ultimii ani, el şi-a pus mereu în pericol dreptul de a juca fotbal. Deosebirea faţă de generaţia de aur este netă: Gică Hagi a avut ieşiri violente în focul luptei de pe teren, dar în afara lui nu. Niciodată în viaţa publică Dan Petrescu, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu n-au avut un comportament nici pe departe asemănător cu al lui A. Mutu. Aceştia merită să figureze în galeria marilor fotbalişti români pentru că au respectat acest sport