Adrian Mutu e un fel de Avram Iancu în exil în Italia, un Crăişor cu crampoane care ia cu pumnul prin baruri apărarea românilor umiliţi. Asta e apărarea unui jucător mare care are avocaţi la fel de mari. Pe scurt, Mutu a pocnit un ospătar sârb la cinci dimineaţa pentru că „pe stadion ne înjură, pe stradă ne înjură, la cârciumă ne înjură… da’ ce, au ajuns românii ultimii oameni ai Europei?” Aici e vorba de rasism, de românca moartă la Roma, de mândrie naţională, adică de subiecte sensibile, deci e nevoie de o analiză rece pe textele „Briliantului”.
Palmaresul luptătorului Mutu, care conţine doi chelneri, o rangă, un libanez, cocaină îndoită cu sibutramină, nici nu mai contează, pentru că eroilor li se iartă micile defecte. Deci, chelnerul care l-ar fi faultat pe Mutu cu vorba e, conform comunicatului jucătorului Fiorentinei, „o cunoştiinţă veche”. Să zicem că minte când spune că şi-a furat-o deoarece n-a mai adus o ultimă sticlă de vin în zori, pentru că se închisese barul. Dar care erau relaţiile dintre Mutu şi ospătar? Aici ne ajută indirect Ioan Becali, impresar în ilegalitate şi avocat din oficiu: „Un ospătar care câştigă 800 de euro lunar nu e de teapa lui Mutu”. Corect, financiar nu e de teapa lui, aşa că Mutu este o potenţială sursă de venituri prezente şi viitoare, doar chelnerul e „o cunoştiinţă veche”. Pentru el, pentru un om care munceşte din greu pentru fiecare bănuţ, să-l înjure pe Mutu înseamnă să omoare găina cu bacşişuri de aur pentru totdeauna. Pentru „Briliant”, declaraţia roş-galben-albastră cu „m-am lăsat purtat prosteşte într-o luptă pe care trebuia s-o evit” e doar o şmecherie ieftină ca să scape ieftin după o prostie la beţie.
Acum, avem de ales: ne facem sau nu că îl credem pe Mutu, că e de-al nostru, suntem sau nu suntem şi noi şmecheri?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu