Cazul Mutu ne dă şansa să înţelegem cît de goi sînt toţi regii aceştia
Toate prostiile şi toate înţelepciunile s-au spus despre cazul Mutu vs. sibutramina aşa că nu mai risc o pagină albă cu aberaţii tehnice. Mi-e dor de certitudinile ciclismului, cînd poliţia îi umfla cu bicicletă cu tot pe la cîte un viraj de căţărare şi apăreau aşa, transpiraţi, cu tricourile acelea arlechino în faţa judecătorului de instrucţie. Goi de substanţă, plini de umilinţă. Îngeri căzuţi care o luau de la sub zero. Erau vremuri bune, într-un sport bun. Fără rahaturi ieftine, fără “bullshit”, cum ar fi zis taica Lance.
La noi a ajuns direct dopajul de salon, copii milionari cu suzetă în gură şi mereu cu cîte cineva în urma lor să-i şteargă la fund şi să-i bată părinteşte peste spătuc atunci cînd micuţii fac burp. Miroase? Şi ce dacă miroase, bă! E mirosul copilului nostru, pe care îl iubim atît de tare încît stăm cu nările evazate să ne umplem de Caca Chanel. Nu ştiu dacă aţi observat, dar populaţiile înfiază greşelile acestor semizei. Iau rănile stupizeniei asupra lor. Pentru că altfel ar trebui să se recunoască învinse de adevăr. Ar fi o greşeală capitală.
Greşeala de a pricepe că lumea aceasta e aşezată prost. Orice lume e simpatică pînă cînd ajunge în faţa întrebării fundamentale. Funcţie de un “da” sau “nu” ea urmează să mai existe sau nu. De aceea, by default, se aliniază în spatele delirului, cu forţa unei epidemii. (Gigi nu se pune, pentru că el nu e în sistem, el e un sistem în sine, şi în plus are de luat). Rapid se instaurează legea tăcerii şi frica, ancestrală, de cel ce se va scula şi va începe să popească, precum Vodă Lăpuşneanu. Nu e nimic românesc în asta, pentru că şi italienii fac la fel, e vorba de fotbal, universul răsfăţului suprem. Oamenii se înclină la talentaţii cu mingea ca la zeii cu coarne, admirativ şi temător. O bolgie care riscă să te ia de gît prin televizor dacă nu eşti cuminte. Să te certe, să te reînveţe ce îi datorezi, adică adulaţie necondiţionată. Acesta e fotbalul-religie. O blasfemie.
Cum ieşim? Readucînd fotbalul înapoi în lume, şi pe noi o dată cu el. Încetînd să mai credem că România, de exemplu, se desfiinţează sau se reinventează după un rezultat al “naţionalei”. Că randamentul nostru la muncă ţine de acuitatea centrărilor lui Banel. Fotbalul îşi merită locul, nu şi soclul. Cazul Mutu e şansa de a ne trezi şi a înţelege că toţi regii aceştia sînt disperant de goi. Terrybil de goi. Sînt actori, artişti, saltimbanci, maeştri ai fentei, monştri de voinţă, exemple de conştiinţă unii, cîţi or fi. Dar, generic şi genetic vorbind, Mutu nu sînt eu, nu eşti tu, nu sîntem noi. Să evadăm din el, lăsîndu-i chiar şi lui şansa să se întîlnească el cu el însuşi. Aceasta ar fi apărarea supremă pentru un om pe punctul de a fi părăsit de fotbalist.
Toate prostiile şi toate înţelepciunile s-au spus despre cazul Mutu vs. sibutramina aşa că nu mai risc o pagină albă cu aberaţii tehnice. Mi-e dor de certitudinile ciclismului, cînd poliţia îi umfla cu bicicletă cu tot pe la cîte un viraj de căţărare şi apăreau aşa, transpiraţi, cu tricourile acelea arlechino în faţa judecătorului de instrucţie. Goi de substanţă, plini de umilinţă. Îngeri căzuţi care o luau de la sub zero. Erau vremuri bune, într-un sport bun. Fără rahaturi ieftine, fără “bullshit”, cum ar fi zis taica Lance.
La noi a ajuns direct dopajul de salon, copii milionari cu suzetă în gură şi mereu cu cîte cineva în urma lor să-i şteargă la fund şi să-i bată părinteşte peste spătuc atunci cînd micuţii fac burp. Miroase? Şi ce dacă miroase, bă! E mirosul copilului nostru, pe care îl iubim atît de tare încît stăm cu nările evazate să ne umplem de Caca Chanel. Nu ştiu dacă aţi observat, dar populaţiile înfiază greşelile acestor semizei. Iau rănile stupizeniei asupra lor. Pentru că altfel ar trebui să se recunoască învinse de adevăr. Ar fi o greşeală capitală.
Greşeala de a pricepe că lumea aceasta e aşezată prost. Orice lume e simpatică pînă cînd ajunge în faţa întrebării fundamentale. Funcţie de un “da” sau “nu” ea urmează să mai existe sau nu. De aceea, by default, se aliniază în spatele delirului, cu forţa unei epidemii. (Gigi nu se pune, pentru că el nu e în sistem, el e un sistem în sine, şi în plus are de luat). Rapid se instaurează legea tăcerii şi frica, ancestrală, de cel ce se va scula şi va începe să popească, precum Vodă Lăpuşneanu. Nu e nimic românesc în asta, pentru că şi italienii fac la fel, e vorba de fotbal, universul răsfăţului suprem. Oamenii se înclină la talentaţii cu mingea ca la zeii cu coarne, admirativ şi temător. O bolgie care riscă să te ia de gît prin televizor dacă nu eşti cuminte. Să te certe, să te reînveţe ce îi datorezi, adică adulaţie necondiţionată. Acesta e fotbalul-religie. O blasfemie.
Cum ieşim? Readucînd fotbalul înapoi în lume, şi pe noi o dată cu el. Încetînd să mai credem că România, de exemplu, se desfiinţează sau se reinventează după un rezultat al “naţionalei”. Că randamentul nostru la muncă ţine de acuitatea centrărilor lui Banel. Fotbalul îşi merită locul, nu şi soclul. Cazul Mutu e şansa de a ne trezi şi a înţelege că toţi regii aceştia sînt disperant de goi. Terrybil de goi. Sînt actori, artişti, saltimbanci, maeştri ai fentei, monştri de voinţă, exemple de conştiinţă unii, cîţi or fi. Dar, generic şi genetic vorbind, Mutu nu sînt eu, nu eşti tu, nu sîntem noi. Să evadăm din el, lăsîndu-i chiar şi lui şansa să se întîlnească el cu el însuşi. Aceasta ar fi apărarea supremă pentru un om pe punctul de a fi părăsit de fotbalist.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu