Exista o modalitate de a te crampona de succes pana in punctul in care transformi premise norocoase intr-un esec grandilocvent. Cu toate incontestabilele sale calitati de jucator, Adrian Mutu a fost atins de aceasta maladie sufleteasca, din pricina careia posibilitatile sale nu au ajuns la maxima fructificare.
E vorba poate de o maladie pur mioritica, solid ancorata in mentalul colectiv romanesc. Fatalismul, o anume tristete latenta, neputinta de a suporta sefii si ierarhiile – toate fac parte din sufletul romanesc modern si arhaic. Adrian Mutu a fost atins de toate acestea impreuna, si ele erau cat pe ce sa il conduca la deplina ratare si sucombare profesionala in deceniul trecut.
Mutu a reusit sa invinga, pe sine si alti adversari la fel de redutabili si necrutatori, care nu au incetat sa-l urmareasca pana astazi. Totusi victoria sa a fost una cu sechele. Triumfator in viata personala, uneori si pe teren, el nu a reusit sa devina, in mod paradoxal – el insusi; ca mare jucator, in traditia lui Hagi si Dobrin.
Din lupta cu esecul Adrian Mutu nu s-a intors niciodata pe deplin recuperat, neputand astfel sa isi implineasca supremul potential. Iar astazi el are de-a face cu una din cele mai mari provocari ale existentei sale. Un judecator din Florida a acceptat solicitarea lui Chelsea constand in despagubiri de 17 milioane de euro – poate toata averea lui Mutu. Alternativa ar fi renuntarea la fotbal, inaintea Mondialului, aceasta “ultima sansa” a lui, cum singur a marturisit-o.
Desigur, exista artificii juridice. Desigur, exista si sprijinitori puternici, nu numai adversari obscuri. Insa de felul in care Adrian Mutu isi va juca acest Waterloo al sau cu Ratarea tine implinirea finala a caracterului si a destinului sau. Mondialul nu trebuie sa fie un cantec de lebada – ci o apoteoza. Intrucat, nu-i asa, stim ca Bruce Feirstein avea dreptate cand spunea ca diferenta intre geniu si nebunie e succesul..
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu