Dan Filoti: Acelaşi Mutu

Normal şi decent discursul lui Mutu la conferinţa de presă de dinaintea meciului cu Bosnia. Pare să fi realizat că, ajuns la 32 de ani, mai are o singură şansă să îşi ofere un final de carieră pe măsura talentului şi implicit o viaţă fără griji după retragere: fotbalul. El e acelaşi. Îşi păstrează prietenii vechi, despre care mulţi spun că l-au influenţat negativ, are acelaşi aer de şmecheraş educat (deşi după stenogramele cu Beinur, ne-am mai gândi la partea cu educatul), acelaşi zâmbet natural şi aceeaşi spontaneitate instinctivă: „Cum mişc mâna, declanşaţi aparatele de fotografiat…M-am tăiat când m-am bărbierit şi de aia îmi duc şerveţelul la gură”.

Băiatul băgat în seamă, obişnuit să fie în centrul atenţiei şi care, plictisit de atâta cotidian mai ia câte un praf sau o pastilă ca să vadă cum e să revină. Graniţele sunt „gropar” şi „salvator”, iar el oscilează nepăsător, convins fiind că talentul cu care l-a înzestrat natura îi permite oricând să dribleze destinul şi să dea o „scăriţă” soartei.

Dacă ar fi apărut fără ciocul acela neatins şi deci netăiat şi fără gelul ostentativ din păr ne-am fi pus problema că poate e un alt Mutu. Până la urmă, nici nu ştim dacă e neapărată nevoie de un alt Mutu. Naţionala are nevoie de jucătorul acela, conştient că ajutând echipa se ajută pe el. Sau invers. Restul sunt consideraţii, nuanţe, interpretări.