Trist, dar paradoxal: Mutu e nemulţumit de slaba imagine a fotbalului nostru.
Sfaturi de la Mutu: “Ar trebui să fim mai uniţi şi să ştim să vindem fotbalul nostru”. Un sfat bine intenţionat, nu-i aşa? Ireproşabil aproape. Astea sînt vulnerabilităţile sistemului: dezbinat şi prost ambalat. Omul de la Cesena are dreptate. Şi totuşi, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, o dă în bară.
Vorbeşte ca un străin de fenomen, ca o instanţă din afara fotbalului românesc, detaşată, neimplicată. Nu este vocea fostului (sau viitorului, poţi să ştii?) căpitan al echipei naţionale. Peste ratarea calificării s-a aşternut un praf gros ca cenuşa, peste fugile din cantonament via magazia hotelului s-a depus, inertă, platoşa amneziei. Nu această voce îşi cerea scuze selecţionerului şi cu siguranţă nu această voce constata, după egalul cu Albania, “avem echipă, n-avem nici o scuză, trebuie să muncim mai mult în teren”.
Undeva, între scuze şi lipsa de scuze, România, cu sau fără Mutu, a mai prins o dată locul de spectator la un turneu final. Interesant şi, cumva, specific castei fotbalistice de la noi este acest ton degajat, din afară. Poziţionarea marginală, în rol de consilieri voluntari ai celor care se află, de fapt, în centrul faptelor are ceva de-a dreptul derutant.
Doi selecţioneri îşi expediază unul altuia răspunderea pentru absenţa de la Euro 2012. Mutu îşi dă cu părerea cum că nu ştim să ne vindem marfa, deşi o calificare, se ştie, e o reclamă sigură. Ar epuiza la prima strigare stocul de înţelepţi din vestiarul “tricolor”. Ca să nu mai amintim de prima de 8 milioane de euro, de la UEFA, pentru echipele calificate. Era un preţ bun pentru fotbalul nostru, nu-i aşa?
Defectul vocilor din afară, gen “consigliere” Mutu, este că insistă asupra jumătăţii goale a paharului şi, implicit, asupra neîndemînării chelnerilor.
Fatalitate, ghinion, neşansă, rea-voinţă colectivă, cauzele eşecului se află cocoţate prin sfere extrapămîntene. Nu e de vină nici Federaţia, care a încercat 10.000 de euro primă de victorie în faţa Albaniei, “altceva ce să facem?”, zicea Mircea Sandu. Nu e de vină nici Piţurcă, “avem şanse să mergem la Mondialul din 2014″. Nici jucătorii, mai ales ei nu sînt de vină că Franţa e Franţa, că Luxemburg e Luxemburg, că aria noastră de selecţie e mai mică decît a Braziliei, că Serie A nu e Liga 1 sau că barul e, implacabil, în acelaşi oraş cu hotelul.
Din registrul “Fapte, nu sfaturi”, acum. Fostul selecţioner Raymond Domenech tocmai a returnat, sub formă de donaţii, prima pentru calificarea la Mondialul sud-african. La fel au procedat şi jucătorii care, în termenii lui Mutu, n-au fost uniţi şi n-au ştiut să vîndă imaginea fotbalului francez, deşi au ajuns la un turneu final. Pentru conformitate, Domenech încasase 150.000 de euro bonus de calificare. Cam de cinci ori mai puţin decît ar fi primit Piţurcă pentru Euro 2012, 800.000 de euro. Fotbalul nostru nu ştie să se vîndă, dar cumpără în stil mare. Iar marea familie a fotbalului pare mai unită ca niciodată. Nu sînt neapărat motive de optimism. Sînt doar motive.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu