Alin Buzărin: Centenarul

 Adi Mutu e acel gen de tip pe care-ţi vine când să-l pupi, când să-l iei la palme. Tipul care când te bucură, când te enervează. Mai nou, după ce-a trecut de 30 de ani, ne scoate din sărite nu neapărat când bea un şpriţ în cantonamentul echipei naaţionale. Ne oftică mai ales când câştigă de unul singur un meci, abia atunci ne dăm seama ce mare fotbalist e el şi ce puţin am putut noi, compatrioţii săi, să profităm de pe urma extraordinarei sale calităţi. Am profitat puţin noi, dar a profitat puţin şi el. La ce valoare nemaipomenită are, ar fi trebuit ca de la 20 la 35 de ani să joace doar la echipe care se bat la titlu şi să nu câştige niciodată mai puţin de 5 milioane de euro pe sezon. Plus că la doamna Rodica în sufragerie, la Piteşti, ar fi trebuit să fie de şters de praf, în fiecare dimineaţă, două-trei baloane de aur. 

  Dar ăsta e Mutu, pe el îl aveam şi nu ştim cât o să-l mai avem. Are 33 de ani deja, ştie fotbal cât toată echipa Cesenei la un loc, pute de talent, iar noi continuăm să sperăm la o calificare importantă tranşată pe exterioarele şi risturile lui. Dar când? În 2014 nu ne-am propus-o, iar în 2016 va avea deja 37 de ani. Sau 35-36 în preliminarii. 

Nu redăm fazele briliante contra Novarei. Două goluri, o pasă de gol şi un penalty scos înseamnă oricum mai mult decât poate pretinde o echipă de la decarul ei. Consemnăm doar golul său cu numărul 100 în Il Calcio, ceea ce e ceva nemaipomenit pentru un fotbalist care a mai jucat şi în Anglia şi a stat perioade lungi pe bară din cauze a căror amintire nu ne provoacă nici o plăcere. Avem acest Mutu 100, urmat la câteva minute de Mutu 101, ceea ce înseamnă că uneori putem exporta produse de calitate. Uneori, din întâmplare şi din talent. Astea au fost întotdeauna calităţile noastre ca naţie, iar Mutu le ilustrează maiestuos şi elocvent.